(de Radu Naum)
Veştile au apărut la câteva ore distanţă. Totul le despărţea, sau aproape tot. Doi oameni diferiţi, de pe continente diferite, din sporturi nu se poate mai diferite, cu vieţi şi experienţe la fel de apropiate precum suntem de Alpha Centauri, informează Revista Sport Magazin.
Deşi poate că e doar despre perspectivă. Sistemul de trei stele zis mai sus e la 4,37 ani lumină de Soare, ceea ce ar veni cam 400 de miliarde de kilometri. Depărticel, la scara nostră. La scara Universului, e colea. Aşa şi cu Ianis Hagi şi Egan Bernal. Totul îi desparte, dar numai dacă priveşti de aproape. Ianis e fotbalist, Egan e ciclist. La începutul acestui an unul evolua pe un teren în Scoţia, al doilea pe o şosea din Columbia. Şi dintr-o dată amândoi s-au trezit pe un pat de spital. Circumstanţele n-au, nici ele, nimic în comun. Hagi s-a ciocnit la nivelul picioarelor de un adversar într-un meci de Cupă, Bernal a percutat violent un autobuz care staţiona. Consecinţele, vă imaginaţi, nu se aseamănă nici pe departe. Ruptură de ligamente versus 20 de fracturi, plămâni perforaţi, rotulă deschisă. Două destine fără legătură. Până acum. De acum pentru amândoi începe acelaşi munte de urcat. Fără minge, fără roţi. Fără nimic cu adevărat, chiar fără mâini şi fără picioare, căci ele vor fi cărate în cârcă de singurul veritabil companion de-a lungul acestei nesfârşite căţărări: spiritul. Marele Premiu al Minţii, Cupa Mondială a Sinelui. Fără aplauze, fără steaguri, fără imnuri. Doar tăcere şi durere.
Ianis şi Egan sunt tineri amândoi, şi amândoi au ceva de demonstrat. Amândoi erau într-un moment-cruce în carieră. Urma să ne convingem cât le poate pielea cu adevărat. Şi tocmai atunci pielea s-a crăpat, lăsând să se întrevadă o altă poveste. Aici ne despărţim de Bernal şi rămânem la cel care ne mai aproape. Omul pe care îl urmăreşte numele. Hagi e ceva greu, e ca şi cum ai avea crampoane de plumb. Ianis nu e Hagi, acel Hagi, dar era pe punctul să devină cineva. După transferuri ratate şi laude deşănţate, părea că la Rangers, într-o lume rece şi frustă, îşi găsea un prenume. Părea eliberat. Nu decolase cu adevărat, dar copiii fotbalului nostru au un lest de care scapă anevoie, nu pot fi ca rachetele visate, într-un fel chiar noi le interzicem asta. Ianis zbura către ceva. Şi apoi mai fusese şi golul minunat contra Germaniei, care, apărând în fotbalul nostru, era ca şi cum într-o mahala ar fi apărut de sub o mânecă ponosită un ceas Ulysse Nardin, furat din fotbalul mare. Ianis era deja onorat, premiat la Gala Trofeelor Alexandrion, organizate de Fundația Alexandrion, unde puţini fotbalişti pătrund, căci nu-i votează marea frăţie a balonului mereu rotund. Era, cum se zice, pe un drum. Acum e pe altul. Probabil cel mai important, aşa cum spun cei care au păşit, scrâşnind, pe el. Aceasta e calea pe care, de fier să fii, îndoielile îţi dau târcoale precum sirenele lui Ulise. E poteca pe care zilele bune promit mereu altele rele, cea pe care reînveţi tot ceea ce orice falit de pe stradă ştie instinctiv: să păşeşti, să alergi, să sari, să împingi în genunchi. Şi mai ales, mai ales, să îmblânzeşti frica, acest mustang gata mereu să-ţi tragă o copită. Frica de a băga piciorul la minge, de a băga o alunecare, de fugi cât te ţin călcâiele când ai pistolul genunchiului la tâmplă.
O accidentare poate fi o şcoală bună. Te poate învăţa că nu ai timp de pierdut, că în esenţă eşti singur în propria poveste oricâte ai crede că eşti însoţit de binevoitorii care numai bine nu-ţi fac purtându-te pe un nor de laude. O accidentare te învaţă să lupţi cum n-ai luptat niciodată şi să îţi spui că orice meci merită trăit de ca şi cum ar fi ultimul. O accidentare e o şansă minunată. E ca un gol, dar de aer. Cazi fără control, iar când se termină e posibil să ai o altă perspectivă asupra a tot. Poate că lui Ianis, dincolo de răul care i-l face, accidentarea îi va da alţi ochi pentru a vedea viaţa cu şi fără ghete de fotbal. Şi poate că atunci chiar va decola.
